Nyelvész, fordító, dokumentumfilmes, újságíró, hivatásos kalandor, és nem utolsó sorban író. Magát a logos, a beszéd művelőjének tartja. Szerelmei a szavak és a nyelv, amelyre mint a kultúra alapvető és esszenciális jegyére tekint, mivel meggyőződése, hogy egy kultúrát a legjobban megérteni saját nyelvén keresztül lehet. Dan Alexe tizenöt nyelven beszél és további öt nyelven elhangzó szövegeket könnyedén megérti. A PR Heraldnak adott interjújában sokoldalú életéről, élményeiről és új könyvéről is kérdeztük. (Az interjú teljes szövege hamarosan magyarul is olvasható lesz itt. A Szerk.)

Dan Alexe Romániában született, majd 1988-ban emigrált Brüsszelbe. Meggyőződéses ateista, ennek ellenére egyik szenvedélye mégis – vagy épp ezért – a különböző vallások, kultúrák és az ezekhez kapcsolódó hiedelmek és rítusok feltárása. Megrögzötten keresi azokat a pillanatokat, amikor eddig kevésbé ismert kultúrákat és szokásokat kaphat lencsevégre.  A kilencvenes évek elején kameráival ott volt Csecsenföld felszabadulásakor,  újságíróként számos alkalommal tudósított a Kaukázusból és a balkáni háborúk  helyszínéről, de Afganisztánban is élt három évet, ahol újságírást és rádiózást  tanított. Dokumentumfilmje, a kilencvenes évek végén készített Howling for God  (1998), Cannes-t és Hollywoodot is megjárta, a Cabal in Kabul (2007) pedig,  amely az Afganisztánban élő utolsó két zsidó életét mutatja be, szintén számos  nemzetközi díjat söpört be. Népszerű blogját (cabalinkabul.wordpress.com) napi rendszerességgel frissíti  kultúrákról, emberekről, vallásokról vagy filmekről alkotott erősen kritikus, néha  szándékosan provokatív gondolataival.

– Vă consideraţi un logofăt. Ce înseamnă acest lucru pentru Dvs.?
Dan Alexe: — O spun în glumă, desigur, ca un clin d’oeil cultural. Logofătul este, în română, un împrumut din greacă, desemnând acel demnitar care, la curtea vechilor voievozi, era un sfetnic de taină, logothetis. Româna a făcut din logothetis (logothète) = logofăt. Roland Barthes a folosit termenul, franțuzit în logothète, în studiul său despre Sade, Fourier și Loyola, ca desemnând un inovator într-ale limbii, discursului și narațiunii. Pentru mine, limba română, așa cum e vorbită și scrisă acum, are nevoie de un logofăt, un ordonator care să îi reveleze esența. Românii scriu și vorbesc astăzi ca și cum limba ar veni de la sine, ei nu îi mai văd mutația permanentă. În realitate, suntem vorbiți de limbă, iar pentru a-i surprinde esența e nevoie de o nouă cartografiere, e nevoie de un „logofăt”.

– Vorbiţi cincisprezece limbi străine şi citiţi în douăzeci, cu toată      acestea blogul Dvs. renumit şi la nivel internaţional „Dan Alexe’s Flea  Market” este în limba română la fel ca şi cărţile sau majoritatea  discuţiilor aprinse pe pagina Dvs. de Facebook. Acest lucru înseamnă  că vă adresaţi aproape exclusiv colectivului intelectual român şi a  emigranţilor români?
DA: — Scriu şi în engleză și în franceză, chiar și pe blog, și public zilnic într-un ziar de limbă engleză din Bruxelles, dar adevărul este că într-adevăr mă adresez mai mult românilor, așa cum ați subliniat-o. Blogul meu e atât de citit și pentru că românii sunt o „națiune Facebook”. Fenomenul Facebook și al identităților virtuale este mult mai extins în România decât în alte culturi. În Belgia sau în Franța, unde trăiesc și unde am o familie și prieteni reali, Facebook rămâne un domeniu marginal. Tocmai pentru ca sunt o „nație Facebook”, românii din generațiile actuale au ajuns să nu-și mai perceapă natura limbii. Franceza sau engleza sunt de mai multe secole limbi ultra-codificate, marja de manevră creatoare e acolo limitată. Româna încă oferă un vast câmp de posibilități.

– Aţi fost vreodată pe punctul de a muri? Care a fost cea mai înfricoșată experienţă aproape de moarte?
DA: — Da, am fost, în Cecenia și în Afganistan, însă reacția naturală e una de frică sănătoasă și salvatoare. Nu-mi place să mă laud, așa încât prefer să păstrez aceste experiențe până când le voi pune suficient de expresiv în vorbe. Incidentele în sine nu au valoare decât dacă sunt transformate în Logos autonom, de sine stătător.
– Sunteţi un ateu asumat. Cât de ambivalentă este relaţia Dvs. cu biserica ortodoxă română?
DA: — Am fost dintotdeauna ateu. Este o stare naturală… Ne naștem atei, îndoctrinarea, aderarea la o credință sau alta vin după aceea. Consider că direcția totalitară pe care o ia biserica ortodoxă în sânul societății române este îngrijorătoare. Faptul că preoți lipsiți de orice pregătire pedagogică au ajuns să predea în școli, ceea ce până și în Rusia este de neconceput. Sau, să luăm numele de „Catedrala Mântuirii Neamului”. Acel nume este în realitate violent anti-românesc și amoral. Pe lângă superstiția medievală („mântuirea”), el sugerează că ne-ortodocșii nu ar aparține „neamului”, sau că, nefiind mântuiți, sunt așadar sortiți Satanei și Gheenei. Este o direcție ostilă tendinței moderne și contemporane de conviețuire și toleranță. Adevărații creștini (toleranți prin definiție) ar trebui să respingă această obscenitate metaforică ce divizează umanitatea intre mântuiți și neoameni. Apoi, obsesia asta cu ortodoxia: în realitate, să spui că a fi român înseamnă a fi ortodox e o negare totală a românismului. Românii ortodocși aparțin bisericii estice doar prin accident istoric. Acolo a căzut granița după marea schismă. Și, să nu uităm, românii sînt singurul popor al bisericii estice care nu și-a creat o scriitură proprie pentru a traduce textele sacre. Toți ceilalți au făcut-o, de aceea avem atât de multe alfabete, pe lângă cel grec: armean, copt, georgian, siriac, slav… ba chiar și gotic, căci episcopul got Ulfila a creat un script special pentru traducerea sa a Bibliei in gotică, pe când triburile lui trăiau prin Bărăgan… Doar românii ortodocși n-au avut scrierea lor.
– De care film sunteţi cel mai mândru din activitatea Dvs. ca cineast şi de ce?
DA: — Încerc să nu mă specializez. Sunt la fel de mândru de filme, de felul în care mă joc cu imaginile, cum sunt de felul în care mă joc cu cuvintele. Sunt medii de exprimare diferite. În ambele cazuri, caut însă să aplic aceeași rigoare. E multă muncă acolo. Preocuparea mea principală este de a face ca mediul să fie în același timp mesajul. Așa cum un film trebuie să fie în primul rând o reflecție asupra imaginii, la fel un text scris, chiar dacă nu e neapărat literar, trebuie să fie mai întâi o reflecție asupra limbajului.
– Aţi putea trăi şi în afara scenei? Cum ar putea fi o zi obişnuită a lui Dan Alexe trăind de exemplu într-o mănăstire ascunsă de lume?
— Este multă pretenție în obsesia asta romantică cu retragerea de lume. La români plutește încă legenda cu Mircea Eliade și cum s-a retras el nu știu câte săptămâni într-un ashram din Himalaia. Am vrea să ne retragem de lume, dar să fie într-un loc cu internet. În felul în care funcționează astăzi anonimatul marilor orașe, te poți foarte bine retrage în apartamentul tău. Am fost de mai multe ori la Muntele Athos, deși sunt ateu. Mi-am dat seama că te poți retrage de lume mult mai bine în miezul unui mare oraș, al unei megalopolis, decât în peisaje romantice.

– În curând a fost lansată cea mai nouă carte a Dvs. cu titlul „Dacopatia și alte rătăciri” în care numeroase aspecte din mitologie românească capătă acum un nou sens. Cu ce mesaj special v-aţi recomanda cartea cititorilor maghiari?
Dan Alexe: — Că dialogul e întotdeauna posibil și că românii și maghiarii sunt într-o situație privilegiată: ca un cuplu certăreț care descoperă brusc că lumea împrejur este mult mai ostilă decât isteria domestică. Eu trăiesc în Belgia, unde am învățat multe din relația de atracție-ură dintre flamanzi și valoni. Problemele lor de cuplu vin din aceea că își seamănă atât de mult. Flamanzii sunt profund similari valonilor, o simt de pildă atunci când au de-a face cu olandezii propriu-ziși. Aceia îi tratează de sus, deși vorbesc aceeași limbă. La fel se simt ardelenii în Ungaria, moment în care își dau seama că spațiul cultural în care s-au născut și au trăit e mult mai baroc și bogat decât ceea ce găsesc „dincolo”. Ardealul e o mare șansă și o bogăție, atât pentru români, cât și pentru maghiari.